Compuneri, portofolii, proiecte

Domnu' Trandafir


Povestirea este concepută ca o scrisoare adresată unui prieten şi a fost publicată “La noi la Viişoara” din 1907 , în ciclul “Scrisori către un prieten”. Autorul realizează aici un portret al primului său dascăl, domnul Busuioc. Autorul mărturiseşte: “Învăţătorul meu din şcoala rurală primară de la Paşcani a fost domnul Busuioc, unul dintre cei mai pricepuţi şi devotaţi pedagogi pe care i-am cunoscut în viaţa mea... Prin domnul Busuioc l-am cunoscut pe Creangă şi am invăţat punctuaţia. Am învăţat şi alte lucruri bune pe care nu le mai inşir aici: să plantez o floare , să împletesc coşuri de mlajă, să fac o pălărie de paie de secară ş.a.m.d.”
După ani de zile, atunci când copilăria a devenit o amintire, autorul s-a reîntors în “târguşorul cel vechi”, Paşcaniul copilăriei sale, unde orice loc îi aminteşte de întâmplări fericite , luminoase ale copilăriei aşa de îndepărtate. Autorul a cutreierat cu multă emoţie locul unde se scălda cu dracii de seama lui, s-a plimbat prin întinsele zîvoaie de sălcii cenuşii în care intra-u cu grozavă frică de bursuci. Dar frica ţinea până dădeau de “desişurile cu mure”, când se aşezau la “ospăţ” şi la “taifas”. La marginea târgului a revăzut“Şurile dărăpănate”unde se jucau noaptea căutându-se prin “colţuri negre”, “prin poloboace răsunătoare”.
După această succesiune de imgini ale copilăriei fericite , emoţiile autorului se amplifică: “Şi câte şi câte lucruri care m-au înfiorat şi m-au bucurat! Pe toate le-am văzut. Totuşi nici unul nu m-a mişcat aşa de mult frate dragă , ca locul –numai locul a rămas unde odată era şcoala”. Această imgine îi aduce în faţa ochilor alta, nespus de dragă , a învăţătorului său , domnu’ Trandafir.
Gândurile prozatorului se adună cu emoţie şi cu neîntrecută artă reînvie chipul venerat al dascălului. Un scurt portret fizic al învăţatorului îl individualizează pe acesta: “Era un om bine făcut puţin chel în vârful capului , cu ochi foarte blajini. Când zâmbea , se arătau sub mustaţa tunsă scurt nişte dinţi lungi , cu srungă mare la mijloc”. Scriitorului i-a rămas întipărită în minte privirea blajină , dovadă a sufletului cald al învăţătorului.
Sunt prezentate apoi trăsăturile sufleteşti. Domnu’ Trandafir era un învăţător deosebit ; îşi iubea meseria şi ceea ce făcea pornea din suflet: “Nu , domnu’ nostru nu ne-a învăţat niciodată din pricină că se temea de cei mai mari”. Îi iubea pe copii nespus de mult : “Îi era drag să ne înveţe şi parcă eram copii lui”. Dragostea pentru pasiunea lui de dascăl îl determina să facă totul cu pasiune şi le insufla copiilor sentimente de dragoste de ţară şi de neam: “Când ne învăţa cum să spunem poeziile eroice, vorbea tare şi înălţa în sus brţul drept ;când cântam în cor lovea diapazonul de colţul catedrei, îl ducea repede la urechea dreapta si încruntând puţin din sprâcene dădea tonul:laaa!”. “Când trebuia câteodată , sâmbăta după-amiază , să ne cetească din poveştile lui Creangă , ne privea întâi blând , cu un zâmbet liniştit , ţinând cartea la piept , în dreptul inimii şi în bănci se făcea o tăcere adâncă.”
Sub indrumarea învăţătorului copiii învăţau carte după puterile lor; acesta îi întelegea şi ştia să-i laude şi să-i dojănească “Brava , băieţi”. Asta-I era mânia cea mai mare: “Măi domnule!”. Era un gospodar priceput, harnic “şi-i plăcea să se facă fiecare lucru cu rânduială”. Prezenţa elevilor în şcoală (“vin câţi sunt înscrişi”) , disciplina (“în bănci se făcea o tăcere adâncă ca într-o biserică”) , învăţătura (“gramatica şi aritmetica se făceau bine”) se împletea cu “învăţătura cealaltă, sufletească , pe care ne-o da Domnul! Şi ne-o da această învăţătură nu pentru că trebuia şi pentru că i se plătea , dar pentru că avea prisos de bunătate în el şi pentru că în acest suflet era ceva din credinţa şi din curăţenia unui apostol.”
Vizita “ministrului şcoalelor” şi a unui inspector nu a fost un eveniment deosebit pentru domnu’ Trandafir. Lecţiile lui erau de fiecare dată aceleaşi , pentru copii şi pentru miniştri.
“Şi domnu face o lecţie , uite aşa , cum o făcea el întodeauna… Şi celălalt străin se întoarce, zâmbeşte , scutură mâna lui domnu Trandafir şi îl feliciteză.”
A rămas legat de oamenii şi locurile acestea. “Dar Domnu nu s-a dus nicăieri ; a rămas acolope pământul nostru ; şi în pământul nostru l-au şi îngropat.”
Scriitorul îi păstrează o amintire neştearsă , exprimându-şi sentimentelede admiraţie şi recunoştiţă.
“În locul acela odată a trăit un om…”