Compuneri, portofolii, proiecte

24 ianuarie 1859 - Unirea principatelor

Convenţia de la Balta Liman, încheiată la 19 aprilie/1 mai 1849, restabilea ascendenţa tradiţională comună a Rusiei şi Imperiului otoman în Principate. Cele două puteri au numit noi domni - Barbu Ştirbei în Ţara Românească şi Grigore Ghica în Moldova -, controlând îndeaproape activitatea acestora, pentru a asigura suprimarea liberalismului şi a naţionalismului şi menţinerea stabilităţii. Ştirbei era cel mai conservator dintre cei doi şi aspira să fie un monarh absolut, dar luminat. Ghica era un adept al programului liberal moderat de la 1848 şi a permis unui număr de paşoptişti să se întoarcă din exil, ba chiar i-a acceptat pe unii dintre ei în noul său guvern. Ambii domni au promovat dezvoltarea economică şi învăţământul, nefiind în nici un fel simple instrumente ale politicii ruseşti sau otomane.
O nouă criză internaţională, care a condus la războiul dintre Rusia şi Turcia în 1853 şi la implicarea Franţei şi Marii Britanii un an mai târziu, a permis Principatelor să facă noi paşi către unire şi independenţă. Deşi, ca de obicei, marile puteri intenţionau să încheie războiul din Crimeea conform propriilor interese, pentru prima dată, acum, românii înşişi au jucat un rol crucial în hotărârea propriei soarte.
Deteriorarea relaţiilor dintre Rusia şi Imperiul otoman, din cauza unor probleme litigioase, a dus la ocuparea Principatelor de către ruşi, în iulie 1853, când guvernul turc a respins ultimatumul dat de ţar. Cei doi domni au plecat în exil în Austria, în locul lor instaurându-se un guvern militar rusesc. Imperiul otoman a ripostat, declarând război Rusiei, la 4/16 octombrie. Ocupaţia rusească din Principate-a adâncit criza internaţională. Marea Britanie şi Franţa au privit-o ca pe o dovadă în plus a intenţiilor sale agresive faţă de Orientul Apropiat, în general. Ele şi-au respectat angajamentele faţă de Turcia şi, la 16/28 martie 1854, au declarat război Rusiei. Şi Austria a interpretat acţiunea Rusiei ca o ameninţare directă la adresa intereselor sale din sud-estul Europei, în special a celor comerciale la Dunărea de Jos. Oficialităţile austriece, în principal ministrul de externe, Karl von Buol, au profitat de situaţie spre a extinde sfera de influenţă a ţării lor. La 2/14 iunie, Austria şi Turcia au semnat Convenţia de la Boiaciköy, prin care Austria se angaja să forţeze retragerea Rusiei din Principate, pe care, în schimb, avea voie să le ocupe şi să le administreze după bunul său plac. înţelegând gravitatea situaţiei, ţarul a dedat în faţa ultimatumului Austriei. Pe măsură ce forţele ruseşti părăseau Principatele, în perioada iulie-septembrie, acestea erau imediat înlocuite de o armată de ocupaţie austriacă.
Uzura de război, cauzată de campania costisitoare şi nedecisivă din Crimeea, a adus până urmă părţile beligerante la masa tratativelor .
La sfârşitul anului 1854 – după trecerea Austriei de partea puterilor occidentale în războiul Crimeii – discuţiile diplomatice s-au purtat în jurul celor patru puncte - înscrise în "Memorandul” englez din 16/28 decembrie şi care urmau să fie impuse drept condiţii în tratativele de pace cu Rusia. Conferinţa care a dezbătut "cele patru puncte ca bază a păcii" a avut loc la Viena. Cele patru articole prevedeau:
- înlocuirea protectoratului singular al Rusiei asupra Principatelor cu un regim de garanţie al Puterilor;
-libertatea navigaţiei pe Dunăre;
-revizuirea tratatului din 1841 şi neutralizarea Mării Negre;
- renunţarea Rusiei la protectoratul asupra creştinilor din imperiul otoman.
În timpul dezbaterilor Conferinţei, la l martie 1855, reprezentantul Franţei, baronul Bourgueney - obiectând o chestiune de formulare la punctul 1-a introdus la masa tratativelor ideea Unirii Principatelor, arătând că nu voia să excludă., posibilitatea de reunire a teritoriilor ambelor provincii într-una singură. La 20 martie, acelaşi reprezentant a cerut să se depună ca anexa la protocol un memorandum francez care propunea unirea Moldovei cu Ţara Românească. În memorandum se arăta:
- unirea se întemeia pe identitatea de limbă, de obiceiuri, de legi şi interese;
- unirea era unanim dorită şi preconizată încă de Regulamentul Organic;
-se mai propunea o domnie ereditară cu un prinţ indigen sau, mai bine, unul ales dintr-o familie domnitoare europeană.
Oficial, problema Unirii Principatelor este impusă ca problemă europeană.
Conferinţa a fost suspendată în iunie 1855, fără a se ajunge la vreun rezultat, dar lucrările au fost necesare pentru pregătirea Congresului de Pace .
După cum se ştie, în momentul deschiderii congresu¬lui de pace de la Paris (februarie 1856), Principatele Române se aflau sub ocupaţie austriacă, iar Cabinetul din Viena se arăta mai preocupat decât celelalte Puteri în legătură cu soarta politică a sud-estului european în general, a Principatelor Române în particular. Conduita sa în anii războiului, indecizia au nemulţumit ambele tabere beligerante, încât speranţele într-o conlucrare amiabilă la congres se conturau destul de palid.
Buol, ministrul de externe şi şeful delegaţiei austriece, a sosit la Paris în ziua de 20 februarie. Patru zile mai târziu, el a trimis împăratului său un raport detaliat asupra convorbirii pe care a avut-o la 21 februarie cu Napoleon III. Cu acel prilej, împăratul Franţei şi-a expri¬mat regretul că Austria n-a luat parte la război alături de aliaţi şi a făcut cunoscută dorinţa sa ca, pe lângă dis¬cutarea în congres a chestiunilor polonă şi italiană, să fie dezbătută şi eventualitatea preferată a unirii Princi¬patelor Române sub un prinţ străin. Subtextul dorinţelor imperiale viza o veritabilă remaniere, fie şi parţială, a hărţii politice europene.
Reorganizarea Principatelor Române a fost luată în discuţie la 28 februarie 1856, când Aali Paşa, ministrul de externe al Turciei şi şeful delegaţiei, s-a grăbit să „confirme" intenţiile suverane ale Porţii şi să sublinieze că încetarea ori¬cărui protectorat particular excludea şi instituirea unui protectorat colectiv, interesul marilor Puteri cuvenindu-se a fi circumscris în limitele simplei garanţii. În acea şedinţă s-a hotărât însă ca toate combinaţiile privi¬toare la organizarea Principatelor Române să fie trans¬ferate unei comisii alcătuite în sânul plenumului, ea pri¬mind însărcinarea să definească numai principiile reor¬ganizării politice si administrative a Principatelor, deta¬liile urmând să fie precizate de o altă comisie, în care să fie reprezentate Puterile contractante şi care să se reunească îndată după încheierea păcii .
Cea dinţii comisie, formată din Buol, Bourgueney (re¬prezentant al Franţei) şi Aali Paşa, a expus congresului principiile care au călăuzit-o în lucrările sale (încheierea păcii să nu fie subordonată actului privitor la Principate, stabilirea unor măsuri pentru a asigura cunoaşterea vo¬inţei poporului român, respectarea drepturilor puterii su¬zerane) şi instrucţiunile pentru comisia specială euro¬peană. Îîn felul acesta, adică prin ocolirea dezbaterilor de fond, confruntările au fost amânate, obiectul reglemen¬tărilor fiind trecut din comisie în comisie, cercul urmând să se încheie prin revenirea în plen .
Este însă neîndoielnic că pentru români, ca şi pentru relaţiile interstatale ale epocii, pentru mişcarea naţională în general, dezbaterile în congres şi tratatul de pace prezentau o mare însemnătate din punctul de vedere al realizării primei faze a unităţii naţional-politice româneşti: unirea Moldovei cu Ţara Românească. Impusă de români, propagată şi de opinia publică progresistă europeană, „cântărită" potrivit unor interese proprii şi însu¬şită de cercuri politice oficiale, Unirea a fost adusă la masa tratativelor.
În şedinţa din 8 martie a congresului, ministrul de externe al Franţei, Walewski, a ridicat în mod oficial chestiunea Unirii, înfăţişând soluţionarea ei pozitivă ca o necesitate care trebuia admisă şi proclamată de con¬gres. Propunerea a fost acceptată de Clarendon (mi¬nistrul de externe al Angliei şi şeful delegaţiei engleze) şi de Orlov (şeful delegaţiei ruse). Aali Paşa a respins-o sub pretext că separarea Principatelor era veche şi o con¬secinţă naturală a opţiunilor, că populaţia n-ar dori-o. Buol a refuzat discuţia, grăbindu-se să adauge că instruc¬ţiunile sale nu-1 autorizau să intre în dezbaterea acestei probleme, că nimic n-ar justifica reunirea celor două pro¬vincii, că, având în vedere preţul pe care Principatele îl puneau pe autonomia lor, s-ar putea deduce apriori că moldovenii şi muntenii vroiau să rămână separaţi.
În acel discurs, Buol a scăpat însă cuvintele fatale care vor transfera, în cele din urmă, decizia în Principate, în mâinile românilor: populaţiile n-au fost consultate în le¬gătură cu această chestiune. Walewski a insistat din nou asupra faptului de netăgăduit că românii doreau Unirea, o dorinţă ce-şi avea rădăcinile în comunitatea de origine, limbă, credinţă etc., subliniind inconvenientele de ordin politic şi administrativ ale separaţiei, în vreme ce Buol continua să joace comedia neîncrederii în informaţiile pe care se bizuia ministrul de externe al Franţei, invocând şi consideraţia pe care ar fi meritat-o opiniile lui Aali Paşa şi neputinţa sa constrânge la Unire cele două ţări ale căror privilegii marile Puteri s-au angajat să le menţină . Buol a mai făcut un pas pe panta fatală con¬cepţiei sale, concedând că se va putea vorbi de Unire nu¬mai după reorganizarea Principatelor şi dacă cele două Senate o vor cere, precizând însă că „naţionalitatea nu este un motiv de a transforma configuraţia politică exis¬tentă a unui stat”. Evident, calculul ministrului de ex¬terne al Austriei excludea cu totul principiul autodeter¬minării pentru poporul român; dimpotrivă, el pornea de la o gravă eroare : în condiţiile ocupaţiei austriece, ro¬mânii vor cere ceea ce Viena va îngădui. Congresul a ieşit din impas recomandând plenipotenţiarului Porţii să ceară instrucţiuni la Constantinopol .
În zilele premergătoare acelei şedinţe din 8 martie, s-au petrecut însă fapte dacă nu total ignorate de istorici. În raportul său din 9 martie către împărat, Buol scria că Bourgueney s-a prezentat la el şi a încercat să-1 convingă că Unirea era numai în interesul Austriei, că Napoleon III se gândea să întemeieze în Principate un imperiu independent şi că şi-a „aruncat privirea” asupra Ducelui de Modena. În acelaşi raport, Buol arăta că Napoleon III a făcut din nou pre¬siuni asupra sa, fără să numească un candidat la tronul Principatelor sau să se refere la raporturile lor cu Poarta. Aşadar, Napoleon III spera, în continuare, să frângă obstacolele din calea aplicării principiului naţio¬nalităţilor în viziune proprie prin combinaţii şi manevre politice în care popoare, prinţi şi duci erau prinşi în ca¬ruselul imaginaţiei imperiale.
Pentru Puterile adversare ale Unirii, una din problemele esenţiale consta în fructificarea posibilităţilor de a evita acea consultare românească şi, în cazul insucce¬sului, de a escamota rezultatele lesne previzibile. Comunicându-i lui Francisc losif că s-a luat hotărârea ca Aali Paşa să ceară instrucţiuni la Poartă, Buol adăuga în acelaşi raport că „totul pare să depindă de Poartă” şi insista ca Prokesch-Osten, internunţiul Austriei la Constantinopol, să intervină grabnic acolo pentru a preveni primejdia, avertizând că dacă Poarta nu va reac¬ţiona, Cabinetului vienez îi va fi greu să se opună tu¬turor numai pe temeiul propriilor sale interese.
Buol conducea contraofensiva antiunionistă prompt şi energic, deşi era stăpânit de incertitudini care 1-au făcut să ia în considerare şi alternativa unui eşec. Buol pregătea Viena să primească, într-o formulă proprie, eventualitatea unui insucces în problema română. Merită însă să fie reţinut faptul că propensiunea ideii Unirii dobândise asemenea proporţii, încât primul plenipotenţiar austriac se re¬semna s-o accepte in extremis cu o supapă de sigu¬ranţă: un arhiduce austriac pe tron.
Confruntarea era însă departe de a fi pierdută pen¬tru antiunionişti, de vreme ce Poarta urma să trimită lui Aali Paşa instrucţiuni suplimentare sau precizări, iar Buol subliniase în congres că Turcia, ca suzerană, era, pretindea el, singură în drept să decidă dacă Unirea putea sau nu deveni obiect al dezbaterii în congres. Chiar a doua zi după şedinţa congresului în care Walewski propusese Unirea, Prokesch-Osten a primit ordin telegrafic să acţioneze la Poartă pentru ca ea să se opună Unirii. Prokesch-Osten a notat că s-a dus la 11 martie la locţiitorul marelui vizir şi la Ministerul de externe în legătură cu răspunsul ce tre¬buia dat lui Aali Paşa privind dezbaterea Unirii în congres. Internunţiul n-a trebuit să facă eforturi pentru a obţine confirmarea respingerii Unirii de către Poartă.
Nu este însă nimic întâmplător în faptul că tocmai în acele momente şi Thouvenel, ambasadorul Franţei, primea instrucţiuni să intervină la Poartă, dar în favoarea Unirii. Ambasado¬rul Franţei i-a prezentat lui Fuad Paşa o notă, confi¬denţială, cuprinzând numeroase şi temeinice argumente pentru Unire. Or, în ziua când, la 11 martie, Thouvenel intra la Fuad Paşa cu acea notă, din salonul de primire ieşea triumfător internunţiul cu garanţia antiunionistă dorită. Alinierea ambasadorului Angliei, Stratford Redcliffe, de partea lui Prokesch-Osten, a pecetluit ati-tudinea otomană la Constantinopol, unde s-a purtat un mic război de culise pentru preponderenţa uneia din cele două tabere în formare ce-şi disputau soluţia „chestiunii române”. Mai trebuie remarcat doar că demer¬surile lui Stratford Redcliffe nu coincideau cu poziţia delegaţilor britanici la congres, ele anticipând virajul apropiat în timp al Angliei spre tabăra tranşant ostilă Unirii .
La 30 martie 1856, cele şapte puteri iscălesc Tratatul de Pace de la Paris, care pune capăt războiului Crimeii. Clauzele tratatului de la Paris privitoare la Principatele Române (art. 22—27) prevedeau: menţinerea suzeranităţii otomane, garanţia marilor Pu¬teri, excluderea oricărei protecţii exclusive, a oricărui drept particular de ingerinţă, administraţie independentă şi naţională, armată naţională, libertatea cultelor, a legislaţiei, a comerţului, a navigaţiei, revizuirea Statutului în. vigoare (Regulamentul Organic), în care scop o comisie specială europeană va strânge informaţii şi va propune bazele viitoarei lor organizări ; două Adunări ad-hoc vor exprima dorinţele ţării, care vor fi luate în considerare de comisie şi vor fi înfăţişate unei conferinţe a marilor puteri la Paris, conferinţă menită să dea hotărârea definitivă ce va fi comunicată Prin¬cipatelor printr-un hatişerif ; în caz de tulburare a liniştii interne, Poarta urma să decidă, împreună cu Puterile contrac¬tante, măsurile necesare, o intervenţie armată neputând avea loc fără un acord prealabil între Puterile garante ; evacuarea teritoriilor ocupate se va face după schimba¬rea instrumentelor de ratificare (două săptămâni de la semnarea tratatului), timpul şi condiţiile evacuării cuvenindu-se să facă obiectul unui aranjament între Poartă şi Puterea ale cărei trupe se aflau pe teritoriul otoman. Este de observat, aşadar, că probleme esenţiale pri¬vind ţările noastre au fost lăsate în suspensie, ele urmând să formeze obiectul unor viitoare negocieri pe plan euro¬pean . Satisfacţia Puterilor antiunioniste nu putea fi însă decât incompletă, de vreme ce congresul a decis ca Adunările ad-hoc să dea glas dorinţelor ţării. Când Walewski a propus congresului Unirea, Buol a obiectat că „populaţiile n-au fost consultate ; ei bine - să le consultăm" a replicat Clarendon. Tocmai această hotărâre ne îngăduie să tragem concluzia că tratatul de la Paris a favorizat lupta românilor pentru Unire .
Evacuarea trupelor austriece în 1857 din Principate - la presi¬unea celorlalte mari puteri - şi reîntoarcerea exilaţilor politici în vara aceluiaşi an au dat un nou impuls mişcării unioniste. În această situaţie, Austria şi Turcia, care îşi vedeau ameninţate direct interesele în această regiune a Europei, au trecut la acţiuni concrete, menite să împiedice actul unirii celor două ţări surori. Ele şi-au concentrat eforturile mai ales asupra Moldovei. De altfel, terenul era mai prielnic aici pentru astfel de manevre, deoarece caimacamul Teodor Balş şi apoi Vogoride sprijineau cele două mari puteri în această acţiune. Aşa se face că alegerile din Moldova au putut fi falsificate într-un mod grosolan. Unioniştii n-au încetat nici o clipă însă lupta împotriva acestui act trădător, ceea ce n-a rămas fără ecou pe plan internaţional.
Deoarece Turcia refuza să anuleze alegerile falsificate de Vogoride în Moldova, Franţa, Rusia, Prusia şi Sardinia au decis să rupă legăturile diplomatice cu Poarta la 23 iulie/4 august 1857. Observăm că de abia a trecut un an de la iscălirea Tratatului de la Paris şi cele două state rivale, care şi-au vărsat sângele în tabere adverse în timpul războiului Crimeii, Rusia şi Franţa sunt acuma împreună. De asemenea, de abia a trecut un an de când Franţa, alături de Anglia şi Austria, iscălise un document secret la Paris (aprilie 1856), ameninţând cu război, oricine ar fi tentat să aducă prejudicii Imperiului otoman. Ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta ameninţa alianţa anglo-franceză. Clarendon era încredinţat să dacă această alianţă încetează, Franţa şi Rusia vor ajunge la o alianţă fondată pe distrugerea Turciei. De aceea, guvernul englez primi cu un sentiment de uşurare decizia lui Napoleon al II-lea de a se întâlni cu regina Victoria, care se găsea la Osborne.
Alegerile din Moldova au fost în cele din urmă anulate, iar rezultatul real al noilor alegeri a fost un adevărat triumf al unioniştilor. Doleanţele Divanurilor ad-hoc au fost înaintate comisiei europene, iar în mai 1858, se deschidea la Paris, Conferinţa reprezentanţilor celor şapte puteri, cu scopul de a rezolva problema Unirii şi a reorganizării Principatelor. În august 1858, conferinţa şi-a încheiat lucrările, semnându-se aşa-numita Convenţie de la Paris, care stabilea viitorul statut al Principatelor din punct de vedere politic, social şi admi¬nistrativ. Convenţia cuprindea 50 de articole şi o anexă.
Se prevedea ca principatele să alcătuiască o federaţie cu numele de "Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei", sub suzeranitatea Porţii, însă fiecare principat trebuia să-şi aleagă un principe, să aibă un guvern şi o adunare legiuitoare proprie. După cum se vede, Convenţia de la Paris (1858), n-a satisfăcut cerinţele poporului român, deoarece Marile puteri, vizând interese personale, limitau afirmarea principatelor ca entitate distinctă sub raportul organizării statale.
Potrivit hotărârilor Conferinţei de la Paris, în toamna anului 1858, caimacamii Ghica şi Vogoride au fost înlocuiţi prin câte o căimăcămie formată din trei membri, care urma să pregătească ale¬gerea viitorilor domni. Caimacamii din Moldova, în special A. Panu şi V. Sturdza, au acţionat cu îndrăzneală, ca şi cum ar fi fost conducători ai unui stat independent.
La 5 ianuarie 1859 pe tronul Moldovei a fost ales Alexandru loan Cuza, alegere primită cu mare bucurie pretutindeni, atât în întreaga Moldovă şi în Ţara Românească cât şi în Transilvania. Trecând peste prevederile Convenţiei de la Paris, la 24 ianuarie 1859, acelaşi domnitor a fost ales şi în Ţara Românească. Acest lucru a nemulţumit în special Austria şi Imperiul otoman, care au ameninţat cu ocupaţia, încât tânăra diplomaţie românească a fost nevoită să facă mari eforturi pentru a contracara aceste acţiuni. În acest scop, în 1859, se înfiinţează Cancelaria Ministerului Treburilor Străine, ca organ de stat pentru relaţiile internaţionale directe şi în afara misiunilor diplomatice extraordinare, încep să se creeze primele agenţii cu atribuţii de misiuni diplomatice permanente. De asemenea, noul stat aderă la Convenţii internaţionale. Convenţia telegrafo-poştală cu Austria, cu Serbia (1862), Convenţia de extrădare încheiată cu Serbia (1863), Convenţia telegrafică de la Paris (1865) etc., afirmându-se tot mai mult pe plan european, în ciuda protestelor puterii suzerane.
Până la urmă eforturile diplomaţiei române au fost încununate de succes. La 24 ianuarie 1862, avem un singur guvern, un singur Parlament, iar ţara este recunoscută, sub numele de România .


BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

M. Bărbulescu, D. Delletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor, Istoria României, Bucureşti, Editura Corint, 2002
Leonid Boicu, Geneza „chestiunii române” ca problemă internaţională, Iaşi, Editura Junimea, 1975
Idem, Diplomaţia europeană şi cauza română (1856-1859), Iaşi, Editura Junimea, 1978
N. Ciachir, Istoria relaţiilor internaţionale de la pacea westfalică (1648) până în contemporaneitate (1947), Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998