Compuneri, portofolii, proiecte

S-a născut la Iaşi dintr-o veche familie moldovenească. Încă din copilărie l-au încântat peisajele moldoveneşti, lumea plină de taină “a celor care nu cuvântă”, frumuseţea basmelor.
Opera sa este alcătuită din schiţe şi nuvele. În unele, Emil Gârleanu înfăţişează aspecte din viaţa ţărănimii, a intelectualităţii. În culori pline de gingăşie zugrăveşte universul gâzelor, plantelor şi animalelor. Aceste povestiri sunt strânse în volumul ”Din lumea celor care nu cuvântă”. Cartea e dedicata fiicei sale Rodica.
Povestirile lui Emil Garleanu, adevarate poeme in proza, ne-au facut sa traim adanc starile sufletesti ale vietuitoarelor descrise si nu le-am mai uitat niciodata. Raman pentru totdeauna povestea „Caprioarei”, a „Gandacelului”, a lui „Grivei”, a „Vulturului” sau a „Calului” in memoria noastra si apoi le recomandam si fiilor si nepotilor nostri.
Emil Garleanu a dat grai celor care nu cuvanta in acest volum care inchide in el cateva exemplare din specii diferite, inzestrandu-le cu atribute omenesti, vietati pure si impure, care misuna, se bucura, se intristeaza, isi povestesc intamplari si necunoscute drame. Acestea sunt adesea „ mici tragedii, aparent banale pentru trecator, dar de toata frumusetea pentru artist”, asa cum spunea Ilarie Chendi. Povestirile lui Emil Garleanu sunt adevarate metafore ale candorii, fragilitatii, dezamagirii opuse unei umanitati abdicate de la conditia ideala si tarata in animalitate. Spiritul de observatie se impleteste cu duiosia si blandetea, delicatetea sufleteasca si umanitatea.
Autorul il lasa pe cititor sa reflecteze. Fiecare din povestirile lui poarta un adanc inteles, iar finalul cuprinde o descriere cu talc care se strecoara pe nesimtite in sufletul cititorului, facandu-l mai bun, mai intelegator, mai uman. Inaltimea si frumusetea sentimentelor puse pe seama vietuitoarelor sunt adevarate apeluri la puritate morala.
In unele povestiri, Emil Garleanu pune pe seama micilor vietuitoare avanturi pline de elan spre mai bine, eforturi uriase de a atinge un tel. Minusculul „Gandacel”, abia ivit pe lume, vazand soarele din care credea ca s-a desprins, doreste sa ajunga pana la el. Face uriase eforturi ca sa urce pe potirul unui crin si cand va ajunge in varf, cu un salt va fi la soare.
Sentimentele si trairile animalelor, care simt ca au imbatranit si devin inutile pe langa gospodaria omului, sunt surprinse intr-un limbaj simplu, care merge la sufletul cititorului. Grivei din povestirea cu acelasi nume, batran si bolnav, parasit de toti ai casei, „plangea, plangea, cum plang oamenii cu lacrimi fierbinti, care ii lunecau pe bot si parca-l ardeau”. Noaptea se zbatea in chinuri mari si urla sfasietor. Ca sa nu isi mai indurereze stapanii, a fugit in padure, unde a murit in spasmele cumplitelor dureri.
Dar cea mai frumoasa si cea mai impresionanta povestire este „Caprioara”. Aceasta povestire a facut parte din manualele scolare foarte multi ani. dragostea de mama , dusa firesc pana la sacrificiu, impresioneaza atat de puternic, incat cel mai adesea lectura se termina cu glasul tremurat, cu un suspin adanc sau chiar cu ochii umezi si se fixeaza in mintea cititorului, imposibil de sters vreodata. Sentimentul de dragoste de mama pentru fiinta frageda careia i-a dat viata, a hranit-o cu laptele ei, i-a purtat grija ocrotindu-o pana acum, o determina sa se sacrifice pentru a o salva de la o moarte sigura.
Emil Garleanu s-a impus in literatura noastra, fiind inzestrat cu o capacitate de fina si subtila observatie, cu o mare sensibilitae si delicatete sufleteasca. El a trait parca alaturi de fapturile pe care le-a descris, privind cel mai adesea din punctul lor de vedere, transmitand si cititorului aceste trairi pe care le-a redat intr-o maniera inegalabila. Nu este vietuitoare descrisa de el care sa nu fi primit ceva din caldura dragostei lui. Simtim printre randuri cum i-a vibrat inima pentru viata lor pusa in primejdie in orice moment. El a fost capabil sa vibreze puternic chiar si pentru cele mai neinsemnate creaturi ale firii, pentru soarta unei gaze „cat un fir de neghina” sau a unui gandacel, asa cum s-ar induiosa pentru soarta oamenilor. Emil Garleanu a privit cu un ochi foarte atent, atat bucuriile, cat si marile primejdii ce le pandesc viata lor atat de efemera. Ele se lupta cu obstacolele ce le stau in cale si le-a atribuit uneori rationamente umane.




„Nu trebuie sa fii cat un munte de mare, ca sa poti judeca. Ci de-ai fi cat o neghina, ori cat un fir de colb, daca ai in capusorul tau scanteia ce cuprinde lumea ti-i de ajuns: stii ce esti, de unde vii si-ncotro trebuie sa te indrepti”. Cu aceste cuvinte ale furnicutei pe care i le adreseaza unei ganganii din povestirea „Cat un fir de neghina” se deschide volumul „Din lumea celor care nu cuvanta”.
Dramele vietuitoarelor descrise in acest volum sunt asemanatoare cu cele omenesti, pentru ca soarta poate fi potrivnica si lor, ca si oamenilor. „Musculita” moare intr-un moment cu totul neasteptat. Dupa ce se saturase bine, se asezase pe litera rosie a unui ceaslov si a atipit. Dar popa Gheorghe a intrat in camera suparat.
”Repede, cu o miscare iute, sfintia sa inchide ceaslovul si-l arunca la loc, in dulap.
Iar in mijlocul slovei rosii, musculita, strivita, se facu una cu hartia, tocmai in clipa cand, mai adormita, izbutise sa-si statorniceasca in capsorul ei un gand: ”Ce bine e sa traiesti si sa mori satula!”. Ca in toate povestirile si aici simti prezenta autorului. „Povestitorul se comprima la dimensiunile musculitei pentru a resimti ceara picurata pe colturile ceaslovului ca pe niste „pereti” .( Tudor Vianu)
Asemenea musculitei, carabusul din povestirea „Saracutul” isi va gasi sfarsitul tocmai cand se considera iesit din primejdie. Luat pe sus de un vartej si lasat in mijlocul unui drum de tara, pe langa el trec mari primejdii, un cocos, un curcan si un paun si pentru fiecare si-a simtit sfarsitul aproape. Cand a intalnit si un pui de sturz si-a zis: „Ei! De asa paseri mici, mai de seama mea, mi-i drag si mie” si chiar se gandea sa ii dea „buna ziua”. Dar sturzul a apucat carabusul cu lacomie si „hap ! hap!” L-a inghitit, gata sa se inece cu el. De pe gard, o vrabie cu puisorii ei si-au luat zborul, ducand cu ei o invatatura mai mult.
Si lumea pasarilor de prada este prezentata zbatandu-se intre satisfactiile vietii si primejdiile mortii.
Vulturul, din povestirea cu acelasi nume, se simte puternic si stapanitor al vazduhului de la inaltimea caruia priveste lumea de jos. Se simte imbatat de aerul racoros pe care il soarbe si de atata putere, se considera stapanul a tot ce vede inaintea lui, dar intorcandu-se spre cuib, l-a atins un glont al unui vanator si i-a ranit o aripa. S-a rostogolit de cateva ori prin aer si a cazut printre brazi, agatandu-se de o creanga a unui brad. La radacina acestuia era un caprior care privea linistit.
„Iar vulturul simte ca-i pierdut, ca puterile il parasesc. O ura strasnica il cuprinde: parca ar dori sa se stinga toata lumea o data cu dansul. Se lasa sa pice drept peste caprior si cu cea din urma putere, ii infige gheara in ochiul curat si umed.
In vreme ce capriorul se scutura si fuge, nauc de spaima si de durere, pasarea cade moarta, cu ghearele stranse, cu ochii inchisi.”
„Vulturul d-lui Garleanu, cu zborul sau maret, cu tragica-i cadere si si cu ghiarele infipte in ochii nevinovatului caprior, este un poem intreg”. (Ilarie Chendi)
La fel isi gaseste sfarsitul si o turturica din povestirea „Nedespartire”, ce-si luase zborul intr-o toamna, intr-un stol, spre tarile calde. Un glonte a lovit-o mortal si a cazut in rau, purtand-o la vale. Perechea stinghera se desprinde din stol si se roteste deasupra apei, urmandu-si perechea, „ca un simbol al vesnicei iubiri”. Povestirea aceasta ne aminteste de motivul popular al turturelei ramasa stinghera.
E plina de duiosie soarta unei frunze din povestirea „Frunza” pe care o avem sub ochii nostri de cand a aparut. Tot sub ochii nostri a crescut in razele soarelui si in picaturile de ploaie, dand adapost unui scatiu. Si-a gasit sfarsitul lovita chiar de aripa acestuia.
Cu emotie infinita si cu multa bonomie, uneori simtindu-l inlacrimat, scriitorul a surprins contrastul dintre armonia naturii si „tragediile de-o clipa”.
Marta, calul orb, din povestirea „Parasita”, cade in prapastie si peste trupul zdrobit se apleaca manunchiurile inalte de cimbru salbatic. Este aici mult lirism in cadrul bogat al naturii care cuprinde in sanul ei tragedia Martei. ”...malul se desprinse mai intai domol, rasturnand-o pe o coasta, apoi se surpa dintr-o data, repede, la vale, rostogolind-o pana in adanc, oprind-o tocmai pe un damb dedesuptul caruia fierbea paraul. Si vantul, care sufla printre malurile prapastiei, curgand si dansul ca o apa, apleca manunchiurile inalte ale cimbrului salbatec peste trupul ei zdrobit.”
Povestirile lui Emil Garleanu sunt adevarate metafore ale candorii, fragilitatii, dezamagirii opuse unei umanitati abdicate de la conditia ideala si tarata in animalitate. Spiritul de observatie se impleteste cu duiosia si blandetea, delicatetea sufleteasca si umanitatea.
„Autorul nu tradeaza vreo intentie de a instrui, de a obtine vreo morala, ci se retrage la partea pur artistica.”, asa cum noteaza Tudor Vianu.
Autorul il lasa pe cititor sa reflecteze. Fiecare din povestirile lui poarta un adanc inteles, iar finalul cuprinde o descriere cu talc care se strecoara pe nesimtite in sufletul cititorului, facandu-l mai bun, mai intelegator, mai uman. Inaltimea si frumusetea sentimentelor puse pe seama vietuitoarelor sunt adevarate apeluri la puritate morala.
In unele povestiri, Emil Garleanu pune pe seama micilor vietuitoare avanturi pline de elan spre mai bine, eforturi uriase de a atinge un tel. Minusculul „Gandacel”, abia ivit pe lume, vazand soarele din care credea ca s-a desprins, doreste sa ajunga pana la el. Face uriase eforturi ca sa urce pe potirul unui crin si cand va ajunge in varf, cu un salt va fi la soare.
„Si a mers voinicelul, a mers. Mult sa fi mers.Se uita in jos si-l cuprinse ameteala. Privi in sus si se cutremura. Ce – nu facuse nici un sfert din sfertul drumului. Puterile ii cam slabisera, dar nu se lasa. Inca vreo cativa pasi, si ici, deasupra, parca se intruchipa o frunzisoara latareata, ca o prispa. Acolo o sa se odihneasca. Si iar purcese la drum; si umbla si umbla, baiete; si de abia ajunse. Iar cand a poposit, ud de sudoare, ca parea o picatura de roua, bulgarele de aur, scapatase de amiaza.” Si gandacelul, increzator in puterile sale, isi va relua drumul in ziua urmatoare.
In povestirea „Mai sus”, ciocarlia intruchipeaza acelasi delicat optimism, bucuria de viata si avantul spre inaltimi. Avantul ei ne suna ca un averisment : trebuie sa cunoastem limitele, altfel poate sa se intoarca impotriva celui ce cuteaza nemasurat. In avantul spre inaltimi, ciocarlia canta fericita, dar epuizarea ii aduce sfarsitul.
„Si-n vreme ce, smulgandu-se, nebun de fericire, glasul se-nalta singur, tremurator si dumnezeiesc de dulce, in inalt, trupul cade ca un bulgare de tarana spre pamant”.
Sentimentele si trairile animalelor, care simt ca au imbatranit si devin inutile pe langa gospodaria omului, sunt surprinse intr-un limbaj simplu, care merge la sufletul cititorului. Grivei din povestirea cu acelasi nume, batran si bolnav, parasit de toti ai casei, „plangea, plangea, cum plang oamenii cu lacrimi fierbinti, care ii lunecau pe bot si parca-l ardeau”. Noaptea se zbatea in chinuri mari si urla sfasietor. Ca sa nu isi mai indurereze stapanii, a fugit in padure, unde a murit in spasmele cumplitelor dureri.
Dar cea mai frumoasa si cea mai impresionanta povestire este „Caprioara”. Aceasta povestire a facut parte din manualele scolare foarte multi ani. dragostea de mama , dusa firesc pana la sacrificiu, impresioneaza atat de puternic, incat cel mai adesea lectura se termina cu glasul tremurat, cu un suspin adanc sau chiar cu ochii umezi si se fixeaza in mintea cititorului, imposibil de sters vreodata. Sentimentul de dragoste de mama pentru fiinta frageda careia i-a dat viata, a hranit-o cu laptele ei, i-a purtat grija ocrotindu-o pana acum, o determina sa se sacrifice pentru a o salva de la o moarte sigura.